Ritualul Căluşarului şi al Doinei
Articol publicat pe 28-01-2015
Ritualul Călușarului este consemnat în documente provenite din secolele XVI-XVII. O asemenea fixitate nu este caracteristică decât structurilor rituale care se integrează unui sistem religios puternic și activ.
Mărturia cea mai cunoscută si des invocată, referitoare la Căluș, este cea oferită de către principele D.Cantemir la 1774 în Descriptio Moldaviae. Acesta numește Călușarul joc care ,,Tine de datina. Caracterul de grup ,,paramilitara care respectă o disciplină severă, dreptul de a purta armă, jurământul, steagul,caracterul ezoteric fac din ritualul acesta o componentă de referintă în cadrul sistemului obiceiurilor calendaristice.
Cantemir scria: ,,Afară de aceste feluri de jocuri cari se fac la sărbători, este altul ,tinând de datină, care se compune dintr-un număr nesot de jucători: 7,9,11. Acestia se numesc călușari și se adună odată pe an îmbrăcati în haine muieresti, îsi pun o coroană pe cap, împletită din foi de pelin amestecate cu alte flori, imită vocea femeiască si, ca să nu-i cunosti îsi acoperă fata cu o pânză albă.(…) ei (călusarii,n.n.) au peste o sută de jocuri diferite, cu miscări anume întocmite.(…) În cele zece zile dintre Înăltare si Rusalii ei străbat toate orasele si satele sărind si alergând si făcând necontenite exercitii.(…) Poporul superstiios crede că ei au puterea de a vindeca bolile demonice.1 (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei tradusă de Gheorghe Adamescu, membru corespondent al Academiei Române, Editura Cartea Românească Bucuresti, 1942,p.131-132).
De asemenea informatii despre jocul călusarilor întâlnim si în monografia lui Franz Joseph Sulzer, referitoare la Istoria Daciei Transalpine , pe care îl consideră o "rămăsită însemnata a colisalilor vechilor romani".
Ritualul Călusului este practicat de o ceată ezoterică masculină într-o perioadă fixă a anului liturgic,determinată de data mobilă a sărbătorii Rusaliilor. Călusarii sunt purtătorii unui ceremonial investit cu puteri magice de vindecare si fertilitate, aducător de sănătate si prosperitate. În tot acest interval de timp, călusarii pun diagnosticul bolnavilor care le sunt prezentati ca fiind ,,luati din călusa sau de ,,ielea si operează vindecări. Folosind drept terapii jocul si muzica, specializate, însotite de purtatul si consumul unor plante cu valente sacre, calităti profilactice si terapeutice, folosite în ritual cum ar fi pelinul si usturoiul, cu înzestrarea specială pe care o dobândesc o dată cu intrarea în ceată, călusarii pot vindeca bolnavii numai în aceste zile din an.
Ceata foloseste instrumente specifice cum ar fi: steagul,bastoanele din lemn ale călusilor, sabia (purtată de personajul mascat),plantele care au caracteristici profilactice si vindecătoare, cum sunt usturoiul, pelinul si uneori, busuiocul, substanČe cu puteri purificatoare: sarea, tâmăia, apa. În timpul actului vindecării este sacrificată o găină.
Conducătorul grupului de călusari este vătaful, respectat si temut atât de ceată, cât si de privitori, bun cunoscător al comenzilor si al miscărilor, cel care are rolul de a-i initia pe cei tineri la intrarea în ceată. Totodată el este cel care împarte anumite segmente de autoritate cu Mutul, personajul cu fata acoperită de o mască confectionată, de obicei,din piele de capră si înarmat cu sabia, uneori si cu bici.
,,Mutul",prezenta autoritară în ceata de călusari, singurul îndreptătit, să fie purtător de sabie, aceasta este, adesea,vopsită în culoarea rose, având aceleasi semnificatii ca si basmalele sau acoperământul capului de culoare rosie, dar semnificând mai explicit componenta sacrificială, precum si calitătile pe care, probabil le-au avut si ceilalti sau majoritatea membrilor grupului,acelea de luptători, protectori.Cel mai semnificativ si caracteristic atribut al acestui personaj este interdictia de a comunica prin limbaj verbal.
Comunicarea cu grupul de taumaturgi si cu oamenii din restul comunităti se face prin limbajul semnelor, cu un mare grad de abstractizare.
Faptul că poartă mască din piele de animal, mai frecvent din piele de capră si îmbrăcăminte uzată, exprimă o depersonalizare, o detatare de trăsăturile individuale, de care rămân atacati ceilalti membrii ai cetei, pentru a putea fi ,,obiectiva, impartial, pentru a nu genera sentimente de atasament sau simpatie care să-i influenteze impartialitatea deciziilor si actiunilor.
El, ultimul dintre cei din grup ca expresie exterioară, lipsit de elegantă si frumusete, este totusi cel mai autoritar,neînduplecat,observator atent si rapid în decizii.El pare a detine dreptul de control si supraveghere a grupului de actanti si al relatiilor celorlalti cu acesta. ,,Mutului îi sunt atribuite calităti divine: vindecă bolnavii luati de Călus/Iele,mijloceste căsătoria fetelor, fertilizează femeile care nu au copii, păstrează ordinea în ceată.
Costumele călusarilor sunt anume împodobite, având însemne care îi fac usor de recunoscut: cămăsi cusute cu flori(de preferintă cu arnici rosu), curele, bete, basmale încrucisate peste piept si peste spate,un acoperământ al capului particularizat (turban,fes,pălărie cu panglici si alt tip de podoabe), clopotei metalici si ciucuri fixati în jurul pulpelor, pinteni la călcâie. În anumite circumstante, în momente bine precizate ale desfăsurării ritualului, participă si femeile. Sunt jucati copii mici pentru a li se induce o stare de sănătate nealterată. Grupul este însotit de 1-2 lăutari.Muzica si jocul spectaculos, cu trăsături particularizatoare, constituie caracterisitici care fac din Călus un complex coregrafic exceptional.
Tipul de comunicare verbală la care au acces călusarii este limitat, se rezumă la câteva categorii de strigături, majoritatea cu sens neclar astăzi.
Tradiţia este astazi practicată mai ales în judeţele Olt, Argeş, Giurgiu, Vâlcea, Dâmboviţa, Dolj şi Teleorman.
La 25 noiembrie 2005, UNESCO a proclamat ,,Ritualul Călusului" drept Capodoperă a Patrimoniului Oral si Imaterial al Umanitătii.
Doina
Definită drept una dintre importantele specii melopeice ale genului liric, doina românească si-a însusit si dezvoltat, de-a lungul secolelor, acea expresie poetico-muzicală de largă cantabilitate, unică si irepetabilă,prin care se afirmă exceptionala capacitate creatoare a spiritului uman. Cu origini care se pierd în timpuri imemeorabile, cu o modalitate de performare introvertită, solitară si individuală, non-spectaculară, cu un mod melodico-ritmic specific si cu o intensitate nebănuită a stării emotionale relevante, doina îmbogăteste patrimoniul cultural al omenirii prin nenumărate modele care ating, deseori anvergura capodopelor.
Termenul si importanta doinei la români sunt consemnate în scrieri din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea:în memorialul pastorului luteran Andreas Mathesius, referitor la Transilvania, în monografia lui Franz Joseph Sulzer, referitoare la Dacia Tansalpină, în Descriptio Moldaviae a domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir, erudit enciclopedist.El atesă invocarea doinei în refrene initiale asociate cu texte despre isprăvile vitejesti de război,cântate în timpul său, si presupune că Doina a fost,la strămosii daci ai românilor, numele unei zeităti războinice.
D.Cantemir scria:,, Doina pare a fi fost numele întrebuinţat de daci pentru Marte sau Bellona, căci se pune la începutul tuturor cântecelor de războiu şi este preludiul cântărilor obişnuite alemoldovenilor.2 ibidem, p. 144.
Un alt etimolog, B.P.Hasdeu, identifică unele corespondente cu limbile celto-irlandeze, în persană, sanscrită, zendică si lituaniană, consideră că la noi forma veche era daina si că doina a existat de pe vremea dacilor.El invocă chiar doina ca un argument pentru a sustine continuitatea poporului român pe teritoriul nord-dunărean.
Singura corespondentă ce se poate stabili între doină si creatia lirică a altor popoare este cu cântecele spaniole soledades,desi elemente ale stilului muzical al doinei se întâlnesc si la popoarele balcanice, la ucraineni si orientali, iar unele cântece lituaniene si letone poartă denumirea de daina.
Doina se cântă solistic,vocal sau/si instrumental (fluier, caval, cimpoi, alte instrumente improvizate), în singurătate sau într-o ambiantă umană concordantă. Este o melodie a tuturor si a fiecăruia.Asociată cu text versificat, melodie si text functionează complementar si-si stimulează reciproc resursele expresive si mobilitatea structurii.
Doina este o melodie care prinde viată sub impulsul elanului liric spontan si este sesizată ca o melodie unică în ipostaze infinit variate, modelul structural al speciei asigurându-i identitatea, iar improvizatia fiind modalitatea sa de exprimare si regenerare continuă.
Natura, adâncimea si bogătia improvizatiei sunt determinate de dispozitia emotivă a cântăretului în momentul cântării, ca si de talentul său artistic. Împrejurări de viată semnificative pot avea efecte semnificative asupra disponibilitătii sale creatoare.
Indiferent de specificul zonal, doina implică îmbinarea unor sectiuni melodice cu altele recitative.Recitalul poate ocupa oricare segment al unei perioade muzicale, dar prezenta sa în segmentul final, pe anumite trepte ale scării este obligatorie.
Limbajul popular identifică doina printr-o terminologie variabilă zonal, relevând:
1.dominanta structurală;
2.emisiunea vocală specifică;
3.refrenul specific;
4.mediul natural propice cântării;
5.functia de partener la drum lung;
6.prilejul ceremonial etc.
Au rezultat respectiv:
1.Cântec lung/Îndelungat/etc.,în sud-estul subcarpatic, zonele Gorj, Mehedinti,Vâlcea si Hore (Horie) lungă, în nordul Transilvaniei, zonele Maramures, Oas;
2.Horea cu noduri/cioturi/în grumaz etc. În Maramures si Oas
3.Duiu maramuresean. dar si Duină, din nou în Maramures si Oas;
Variante:Daină, în Transilvania, Doină, în Moldova, cu/fără refren;
4. Ca pe coastă/Ca pe deal/De luncă în sud-vestul Carpatilor Meridionali, zonele Mehedinti,Vâlcea, Gorj si De munte, în Vâlcea, A frunzii în nordul Transilvaniei si în Subcarpatii Meridionali, zonele Mehedinti, Vâlcea, Gorj, si De munte, în Vâlcea, frunzii, în zonele Mehedinti, Dolj;
5.Ducătoare/De ducă, în Vâlcea, Dolj, Gorj;
6.Ca la cuscri/Ca la masa mare, în Gorj;
7.De jale, în Transilvania, zona Nasăud Či în nordul Moldovei etc.
Ritmul doinei este liber (tempo rubato), spre deosebire de ritmul de obicei regulat al cântecului (tempo giusto), alternând recitative (parlando) cu elemente cantabile.
Astăzi doina se mai păstrează doar în nordul Olteniei,în Muntenia,nordul Moldovei si Transilvaniei si partial în Banat si Maramures, fiind tot mai des influentată sau înlocuită de melodiile de cântec propriu-zise.
,,Substantială, emotionantă si originală, doina îmbogăteste patrimoniul spiritual al omenirii cu nenumărate specimene de nivelul capodopelor, prin a căror creare omul se confruntă cu ceea ce cântă.(acad.Sabina Ispas,director al Institutului de Etnografie si Folclor ,,Constantin Brăiloiu)
La 2 octombrie 2009, Doina a fost inclusă în Representative List of the Intagible Cultural Heritage of Humanity (UNESCO).
